Piatra Teiului

Piatra Teiului, un semeţ monument al naturii, se află pe malul stâng al râului Bistriţa, în apropiere de staţiunea Durău şi în coada cuvetei actuale a lacului de acumulare Izvorul Muntelui, aflat la poalele măreţului Ceahlău. 

 

Piatra Teiului este o klippă calcaroasă, care a fost declarată rezervaţie geologică în anul 1951. Se întinde pe o suprafaţă de 0,2 ha şi are o înălţime de 23 m. Cel mai bine poate fi admirată de pe viaductul Poiana Largului, care traversează lacul Izvorul Muntelui şi care leagă Moldova de Transilvania. 

 

Piatra Teiului se află la o altitudine de 508 m şi cea mai mare parte a timpului, este înconjurată de apă. Denumirea stâncii provine de la teiul care a crescut în vârful acesteia, însă în regiune mai este cunoscută şi sub numele de Piatra Diavolului, în jurul căreia sunt ţesute mai multe legende ce s-au transmis din generaţie în generaţie. 

 

Una dintre legende spune că bucata de stâncă a ajuns acolo în urma unui pariu pus între diavol şi Dumnezeu. Totul ar fi început când Dumnezeu s-ar fi plâns diavolului de comportamentul imoral al oamenilor, iar necuratul s-ar fi hotărât să aducă potopul asupra acestora. Astfel că într-o noapte a smuls o bucată de stâncă de pe vârful Muntelui Ceahlău şi, în timp ce se îndrepta spre Valea Bistriţei, a fost surprins de zorile de zi, aşa că şi-a descleştat ghearele şi bucata de piatră a căzut în mijlocul apei. De asemenea, se spune că noaptea piatra şi-ar schimba locul, de pe malul stâng pe malul drept, de fapt, fiind diavolul care ar încerca să ia stânca de acolo. 

 

 

O altă legendă a locului spune că, demult, într-o văgăună ascunscă a muntelui Ceahlău trăia un căpcăun care fura fetele din sat şi le ducea pe platoul muntelui, unde le transforma în stane de piatră. Într-o zi, tatăl uneia dintre fetele răpite s-a răzvrătit şi s-a hotărât să-l omoare pe căpcăun, care văzându-l venind a luat o bucată de piatră pentru a o arunca asupra acestuia. Atunci, duhul cel bun al Ceahlăului, ştiind că omul nu ar fi avut nicio şansă, s-a prefăcut într-un tânăr voinic şi l-a înfruntat pe căpcăun. În timpul luptei, i-ar fi tăiat ghearele acestuia cu care ţinea bucata de piatră, care, de altfel, a căzut în locul unde se află astăzi. 

 

Stânca a fost descrisă de poetul şi criticul literar, Alecu Russo într-o călătorie prin munţii Moldovei astfel „Înaltă de patruzeci de picioare, aşezată pe o temelie rotundă, potrivit tăiată, mulţi călători, ca şi mine, la întâia ocolire o vor lua de departe drept o clădire îndrăzneaţă, rămasă din străvechi vremuri, dar când te uiţi la aşezarea ei în şes, departe de mai mult de 500 de paşi de orice înălţime, când i-ai pipăit cu mâna cremenea dintr-o bucată, în crăpăturile căreia vremea a aruncat un fel de muşchi gălbui, rămâi tăcut şi mic în faţa măreţului uriaş; ai de-a face parcă cu una din stâncile scăpate din mâinile titanilor trăsniţi. La treizeci de picioare de la pământ, o muchie mai ieşită a stâncii alcătuieşte, ca un fel de cerdac deasupra căruia se înalţă creasta, puţintel încovoiată şi încununată de o mladă plecată de tei, care a dat pietrei numele lui, mai mult spre a o face să uite alt nume grozav, pe care ciobanii nu-l rostesc decât în şoaptă şi făcându-şi cruce ca buni creştini”. 

 

De asemenea, şi scriitorul Mihail Sadoveanu o menţionează în opera „Baltagul”, într-o discuţie dintre Vitoria Lipan şi negustorul evreu David şi o descrie ca fiind „singuratică, cu glugă de omăt în creştet”. 

 

În vârful stâncii se află şi cruci pentru cei care au căzut de pe stâncă sau şi-ar fi luat viaţa de bunăvoie.