Parcul Etnografic Romulus Vuia

Parcul Etnografic Romulus Vuia a fost înfiinţat în 12 aprilie 1929 de către profesorul Romulus Vuia, fiind primul muzeu în aer liber din ţară şi al şaselea din Europa. În 1927, acesta a elaborat planul, pornind de la necesitatea de a realiza un muzeu etnografic complex. Muzeul, amplasat în pădurea Hoia, a fost gândit şi ca o unitate economică, în acre casele urmau să fie locuite de oameni din fiecare zonă reprezentativă.

 

Între 1929 şi 1940, la muzeu au ajuns o casă din Vidra (1929), o stână din Poiana Sibiului, împreună cu ciobanul şi 75 de oi (1930), Troiţa din Lupşa (1931), Gospodăria din Telciu (1932), acre a fost donaţia locuitorilor comunei Telciu şi Şura maghiară din Stâna (1936). Tot atunci, s-au desfăşurat formalităţile pentru a aduce Casa olarului Moise Terme din Leheceni (Bihor), Gospodăria nr. 397 din Poiana Sibiului, Gospodăriile din Arieşeni (Munţii Apuseni), Peştera (zona Bran), Biserica de lemn din Fildu de Sus (1727), donată de către comunitatea săteasca şi cea din Negrileşti.

 

 

Din cauza Dictatului de la Viena din 30 august 1940, Muzeul Etnografic şi Parcul Naţional sunt nevoite să se mute la Sibiu, până în iulie 1945, când revin la Cluj. Don toate construcţiile muzeului, numai casa de la Vidra a rămas…

 

Mai târziu, în 1956, Teodor Onişor şi Valer Butură au restructurat planul tematic al parcului şi au stabilit patru sectoare. Tot atunci, a fost adoptată denumirea de Secţie în aer liber a Muzeului Etnografic al Transilvaniei. Cele patru secţii sunt:

I. Instalaţii tehnice şi ateliere meşteşugăreşti.

II. Tipuri zonale de gospodării şi monumente de arhitectură populară.

III. Sectorul etnobotanic (plante tradiţionale, construcţii agricole din hotar).

IV. Sectorul etnozoologic (creşterea animalelor, construcţii pastorale din hotarul satelor), cu următoarele zone etnografice: Maramureş, Oaş Năsşud, Câmpia Transilvaniei, Zărand, Podgoria, Alba, Mocănimea Munţilor Apuseni, Depresiunea Călățele Bran, Bistriţa şi Gurghiu. 

 

Parcul Etnografic Romulus Vuia întâmpină vizitatorii în stil tradiţional, cu porţi maramureşene la intrare. Cel mai vechi exponat datează din 1678. Muzeul conţine 13 gospodării cu 90 de construcții, 34 de instalații tehnice țărănești, 5 case-atelier, 3 biserici de lemn, o poartă de cimitir.

 

 

Cel mai nou exponat, reconstruit în perioada iulie-august 2013, este o casă-monument din satul Gârda de Sus, judeţul Alba, achiziţionată de Muzeul Etnografic al Transilvaniei în anul 2001. Această casă, cea mai veche dintre casele moţeşti datate prin inscripţie, înfăţişează momentul şi modalitatea de trecere de la adăposturile sezoniere iniţiale, izolate în munte, la casa familială locuită permanent. Aceasta, devenită nucleu al unui arbore familial, în care urmaşii îşi vor construi şi ei gospodării, devine, în final, un sat propriu-zis. Casa din Gârda de Sus deţine un nucleu constructiv de la începutul secolului al XVIII-lea, utilizat pe atunci ca adăpost sezonier şi o dezvoltare făcută în anul 1779, când a fost transformată în casă familială, locuită permanent. Construcţia are elemente decorative încântătoare, precum meştergrinda bogat crestată, capetele sculptate ale grinzelelor, arcada uşii monoxile, feroneria artistică de la ferestrele fixe. Acestea evidenţiază modul în care proprietarul a ţinut să marcheze schimbarea statutului provizoriu al construcţiei.