Mănăstirea Mihai Vodă

De ce sa vezi acest obiectiv?

Pentru că, deşi a fost un simbol estetic şi istoric al Bucureştiului de la începutul sec. al XIX-lea, putem spune că şi, în prezent, impresionează prin arhitectura exterioară deosebită!

• Este în Bucureşti, Județ Bucureşti
• Construit în 1594
• Poartă Hramul „Sf. Ierarh Nicolae”
• Deschis turiștilor   

 

• Cod monument Istoric: B-II-a-A-19644
• Trasee amenajate: nu
• Condiții de vizitare:
• Sărbătoare anuală: 6 decembrie

Situată pe strada Sapienţei nr. 5, Mănăstirea Mihai Vodă se numără printre cele mai vechi construcţii din Bucureşti. Biserica a fost ctitorită în anul 1594 de voievodul Mihai Viteazul, în perioada când era ban al Olteniei. A fost amplasată pe vârful dealului din faţa podului Mihai Vodă, pe locul unei biserici mai vechi, ridicate în sec. al XV-lea de către Vlad Dracul (domnitor al Ţării Româneşti între 1436 și 1442 și între 1443 până în 1447). Ulterior, dealul va fi denumit Dealul lui Mihai Vodă. 

Era aşezată în centrul unei incinte înconjurate de ziduri protectoare. De-a lungul timpului, complexul mănăstirii a avut mai multe întrebuinţări, de reşedinţă domnească, spital militar, şcoală de medicină, Arhivele Statului.

De asemenea, valoarea mănăstirii era dată şi de existenţa unui sit arheologic geto-dacic, vechi de peste 300 de ani în incinta complexului mănăstirec. Situl era constituit dintr-o vatră, numeroase vase şi alte vestigii.

În prezent, din întregul complex mănăstiresc a mai rămas biserica şi o clopotniţă. În anul 1813, mănăstirea era cunoscută drept una din marile mănăstiri ale ţării. Biserica era cunoscută sub numele Sf. Niculae sau Sfântul Nicolae din Pâlcov conform unor documente din anul 1433. Între anii 1558-1559, este refăcută de jupâneasa Caplea din Stăneşti, o urmaşă a boierului Mogoş, mătuşă a boierilor Buzeşti, care va dota biserica cu cele necesare şi o va închina ca metoh mănăstirii Simonopetra de la Muntele Athos.

La moartea jupânesei Caplea, mănăstirea va primi numele ei, Mănăstirea postelnicesei Caplea sau Mănăstirea Sf. Nicolae al postelnicesei, loc unde va fi şi îngropată, însă la porunca lui Petru Cercel, rămăşiţele acesteia vor fi dezgropate şi mutate la mănăstirea Bolintin. Mai mult, mănăstirea va fi distrusă, iar călugării alungaţi. Evenimentele triste au continuat, călugării de la Mănăstirea Bolinti o dezgroapă şi îi împrăştie oasele, în urma unor neînţelegeri ale călugărilor asupra drepturilor de proprietate, cedate de jupăneasa Caplea.
 
Mănăstirea Caplea va fi refăcută ca schit, cândva înainte de anul 1591, şi îşi va schimba numele în Biserica Albă Postăvari. De această biserică este legată o legendă care spune că aici ar fi existat o icoană făcătoare de minuni la care voievodul Mihai Viteazul s-ar fi închinat şi ar fi jurat legământ că va construi o mănăstire nouă pe ruinele celei vechi.

În afară de această legendă legată de motivul ridicării mănăstirii, mai circulă una, care prezintă mai multe versiuni. Se spune că Mihai, fiul vitreg al lui Pătraşcu Vodă cel Bun, este prins cândva între anii 1589-1591 din porunca lui Alexandru Vodă cel Rău, pe motiv că ar fi uneltit pentru a ajunge la domnie şi dus în Piaţa Sfântul Anton pentru a fi executat prin decapitare.

În drum spre Piaţa Sfântul Anton se afla Biserica Albă Postăvari de sub Dealul Spirei, iar Mihai, cu permisiunea gărzilor, se opreşte la Sfânta Liturghie a bisericii şi se închină la icoana Sfântului Nicolae, făcând legământul de a ridica o mănăstire, dacă va scăpa cu viaţă. Deznodământul acestei legende are două versiuni. Prima spune că Mihai a scăpat cu viaţă, în urma depunerii unei garanţii de 12 boieri. A doua spune că ar fi fost eliberat le presiunea membrilor comunităţii, aflaţi la locul execuţiei.
Mănăstirea Mihai Vodă este pentru prima dată menţionată în gramata patriarhală din 1591, întocmită de egumenul Evghenie de la Mănăstirea Simonopetru de pe Muntele Athos, cum că i-a cerut lui Mihai Viteazul să ridice o nouă mănăstire. Motivul ar fi fost că biserica Albă Postăvari, metoh al Mănăstirii Simonopetru, s-ar fi aflat lângă o mlaştinî aducătoare de boli.
Un document din 1591 spune că mănăstirea ridicată de Mihai Viteazul avea statut de stavropighie patriarhală şi se afla în juridicţia canonică a patriarhiei de la Constantinopol.

I se vor adăuga bisericii un turn clopotniţă, mai multe case domneşti, case pentru stareţi, sală de mese, bucătărie şi pivniţe şi va primi mai multe moşii donate de Mihai Viteazul. Tot în această perioadă, sub îndrumarea voievodului, a fost construit un pod peste râul Dâmboviţa care făcea legătura cu mănăstirea.

O inscripţie de pe frontispiciul bisericii spune că „La 1594 s-a zidit această biserică, iar ușa în anul 1711, pe timpul egumenului Iosif din Milos”. În august 1599, Mihai Viteazul a închinat lăcaşul Mănăstirii Simonopetru de pe Muntele Athos. În anul 1595, în lunile august-noiembrie, armata lui Mihai aflată în interiorul mănăstirii a fost atacată de armatele otomane conduse de Sinan-paşa. În sec. al XVII-lea, mănăstirea a primit donaţii din partea voievozilor Alexandru Iliaşi, Alexandru al II Basarab şi Antonie. În anul 1711, datorită unui egumen grec, sunt adăugate nişte ornamente sculptate la ferestre şi uşi, precum şi la uşa principală a mănăstirii, fiind remarcată pentru frumuseţea deosebită. Din nefericire, în anul 1761, mănăstirea este afectată de un incendiu, iar în anii următori ajunge într-un stadiu avansat de degradare.

În anul 1775, se construieşte în apropierea mănăstirii Noua Curte Domnească, fapt ce a oferit ocazie mănăstirii de a deveni reşedinţă domneasă pentru o serie de personalităţi istorice ale ţării. În casele domneşti ridicate împrejurul mănăstirii de Mihai Viteazul şi-au avut reşedinţa domnească Constantin Mavrocordat (1738), Alexandru Constantin Moruzzi (1793-1796) sau Alexandru Ipsilanti (1796-1797). În data de 26 octombrie 1802 are loc un cutremur cu magnitudinea de 7,9 pe scara Richter care afectează lăcaşul. În anul 1825, clădirile complexului mănăstirii au fost reparate, pentru a-şi stabili aici reşedinţa domnească primul domn pământean, Grigore al IV-lea Ghica, între anii 1822-1828. Astfel că, între anii 1827-1837 este restaurată şi mănăstirea, iar în anul 1838, din iniţiativa arhimandritului Teodosie Contopulo, este zurgrăvită pe interior. Tot acum, se adaugă şi pridvorul şi se repară şi turla mare.

În data de 23 ianuarie 1838, are loc un nou cutremur puternic, cu magnitudinea de 7,5 pe scara Richter, care afectează din nou mănăstirea. În timpul războiului ruso-turc, între anii 1828-1829, casele domneşti vor fi folosite drept spital pentru armată rusă, urmând ca mai târziu să fie folosite ca spital militar pentru armata română. Între anii 1855-1862, a funcţionat aici o şcoală de medicină. De-a lungul timpului, interiorul mănăstirii a trecut prin mai multe etape de reparaţii. Până în anul 1848, slujbele se ţineau în limba greacă, însă din acest an, la cererea reprezentanţilor guvernului Gheorghe Bibescu, au început să fie officiate în limba română.

La patru ani de la Unirea Principatelor, în anul 1863, când s-au secularizat averile mănăstireşti, mănăstirea va trece în proprietatea Arhivelor Statului, însă se afla într-o stare avansată de degradare. În anul 1877, mănăstirea va adăposti sediul uneia dintre primăriile de sector, precum şi poliţia sectorului. În anul 1900, mănăstirea este restaurată complet, fapt datorat directorului Arhivelor Statului din vremea aceea, Dimitrie Onciul. În semn de omagiu, a fost plasat în grădina din faţa bisericii bustul acestuia, alături de cel al cărturarului Bogdan Petriceicu Haşdeu, turnate în bronz, opere ale sculptorului Mihai Onofrei. Între anii 1900-1916, complexul mănăstiresc suferă transformări pentru a corespunde nevoilor Arhivelor Naţionale. În aceeaşi perioadă, se construieşte şi Palatul Arhivelor Naţionale, ulterior sediu al Arhivelor statului, pe locul vechilor pivniţe ale mănăstirii.

Odată cu înfiinţarea Ordinului Mihai Viteazu de către regele Ferdinand şi transformarea biserici în sediul cavalerilor Ordinului, din anul 1920, mănăstirea devine locul în care militarii vor depune jurământul de credinţă.

Între anii 1928-1935, mănăstirea va trece printr-o nouă etapă de renovare, sub îndrumarea arhitectului Emil I. Costescu. Pictura va fi refăcută de acesta în stil neobizantin. Tot în această perioadă, au fost descoperite în interiorul bisericii şapte morminte, dintre care doar unul în stare intactă, cel al lui Ioan, fiul lui Grigore Ghica, care în prezent se află în curtea mănăstirii. Pietrele tombale ale celorlalte 6 morminte au fost utilizate în reconstrucţia pardoselii, după cutremurul din 1838. Biserica ajunsese în sec. al XX-lea să fie recunoscută drept un simbol estetic şi istoric al Bucureştiului.
 
Între anii 1954-1956, lucrările de reparare şi modernizare începute în timpul celui de-al doilea război mondial (1940-1943) vor fi continuate. În data de 23 aprilie 1955, complexul mănăstirii a fost declarat monument istoric prin Hotărârea de govern nr. 1160. În anul 1985, în timpul perioadei comuniste, biserica a fost trecută pe lista de demolare, şi nu la puţin timp, a fost anexele mănăstirii şi zidul au fost dărâmate pâna la pământ, însă datorită protestelor şi memoriilor trimise de unii intelectuali ai vremii către mai multe instituţii, Biserica Mănăstirii şi turnul clopotniţei nu au apucat să fie distruse.

Pentru a face loc ridicării Casei Poporului, acestea au fost mutate de pe dealul pe care a ctitorită de Mihai Viteazul în anul 1985, pe locul în care se află în prezent. Doar câteva din osemintele aflate în curtea bisericii au putut fi salvate şi mutate în noua locaţie.

Biserica are un plan de tip bizantin, de forma unui trilob cu absida altarului flancată de două absidiole de formă dreptunghiulară. Faţadele bisericii au fost construite conform tradiţiei de a construi edificii din sec. al XVI-lea, astfel că acestea sunt împărţite în două registre de un brâu median, realizat din fâşii de cărămidă aparentă, alternate cu zone tencuite.
Zidurile sunt decorate cu arcade oarbe, încadrate de ciubuce rotunjite de cărămidă, în stilul similar mănăstirii Dealu. Edificiul prezintă şi un model de arhitectură împrumutat de la biserica Curtea de Argeş, şi anume existenţa unor rânduri de cărămidă special tăiată şi aşezată în dinţi de fierăstrău.

Ramele uşilor şi ferestrelor, opera unui un egumen grec în anul 1711, sunt realizate din piatră şi împodobite cu sculpturi.
La origine, biserica a fost ridicată din cărămidă goală, fără tencuială şi fără pietre cioplite, iar pronaosul era despărţit de naos prin 3 arcade, sprijinite pe doi stâlpi izolaţi. Pereţii din interior sunt pictaţi cu ctitorii lăcaşului: Mihai Viteazul, doamna Stanca, soţia acestuia, Boierul Stoica şi voievodul Constantin cu Ioana, soţia sa. În trecut, existau şi înscrisuri pe pereţii mănăstirii (pisanii) şi diferite tablouri votive, din care doar două inscripţii au fost copiate şi s-au păstrat până în prezent.

 În prezent, biserică îşi păstrează forma pe care a primit-o în urma renovării efectuate de arhitectul Emil I. Costescu.