Manastirea fortificata Mera

Mănăstirea fortificată Mera se află în comuna omonimă, pe malul stâng al văii Milcovului, judeţul Vrancea. Ansamblul fortificat al mănăstirii, declarat monument istoric, impresionează prin dimeniunile voluminoase. Istoria mănăstirii începe în sec. al XVII-lea, avându-l iniţial ca şi ctitor pe boierul Ioan Moţoc din Odobeşti, ajutat de Episcopul Ioan al Romanului, nepotul mitropolitului Varlaam Moţoc, însă sub formă de Schit din lemn ce purta hramul “Sfântul Nicolae”. Schitul a fost ridicat pe moşia familiei Moţoc. După moartea boierului Moţoc, în anul 1685, soţia sa a donat schitul şi moşia domnitorului Constantin Cantemir, care îi va adăuga un corp de chilii. 

 

Între anii 1706-1707, fiul mai mare al acestuia, Antioh Cantemir, va transforma schitul în mănăstire şi reşedinţă domnească. Pe locul schitului va ridica o biserică din piatră şi cărămidă, ce va purta hramul “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, unde va muta osemintele tatălui său, Constantin Cantemir, care se aflau la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi. La începutul anului 1717, se ridică zidurile de apărare, mănăstirea fiind transformată în ansamblu fortificat.  

 

Mănăstirea Mera a fost închinată mănăstirii Vatoped din Muntele Athos, cunoscând o adevărată înflorire cât timp a fost condusă de către egumenii greci.  

 

 

Între anii 1717-1739, se zideşte pivniţa domnească care s-a păstrat şi în prezent şi care se găseşte sub ruinele stăreţiei. Între anii 1737-1739, ansamblul fortificat trece printr-un proces de reparaţii şi consolidare, sub supravegherea părintelui Mitrofan Callerghi, stareţul mănăstirii din acea vreme, care au constat fortificarea zidurilor, repararea turnurilor şi ridicarea altora noi. De asemenea, a fost amenajată şi o tainiţă. 

 

În jurul anului 1813, avându-l ca stareţ pe părintele Arsenie, se va construi stăreţia. În anul 1882, biserica va ajunge într-un stadiu avansat de degradare din cauza cutremurelor, fapt ce va duce la părăsirea sa şi la avansare stării de degradare. Casele egumeneşti cu etaj în paragină, la fel şi chiliile, iar clopotniţa de lemn de deasupra proţii nu mai stătea în picioare. Între anii 1994-1978, incinta bisericii trece printr-un proces de restaurare, sub supravegherea arhitectului N. Diaconu. Între anii 1975-1977 se continuă cu restaurarea parţială a zidului de incintă al mănăstirii. 

 

Biserica “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” ocupă poziţia centrală în cadrul ansamblului fortificat şi este realizată în stilul tradiţional moldovenesc cu elemente arhitecturale munteneşti. Pridvorul bisericii este închis, însă iniţial era deschis, cu arcade sprijinite pe stâlpi de piatră în formă octagonală. Deasupra uşii masive din lemn se află pisania bisericii, scrisă în două limbi, cu litere chirilice şi litere greceşti. În anul 1977, s-a descoperit deasupra pisaniei, în urma cutremurului, o firidă în care era pusă icoana Bunei Vestiri, fapt ce arată că iniţial biserica avea hramul “Bunei Vestiri”.  

 

Pridvorul este separat de pronaos prin trei arce în acoladă care sunt sprijinite pe trei stâlpi octagonali. Pronaosul este acoperit de două bolţi sferice despărţite de un arc de cerc, iar Sfântul Altar de o semicalotă sferică. Două ferestre înalte prevăzute pe lateralele pronaosului luminează biserica.  

 

În ceea ce priveşte absida altarului, aceasta nu se află la acelaşi nivel cu podeaua bisericii, ci este mai înaltă cu o treaptă. 

 

S-au păstrat până în prezent tablourile votive ale ctitorilor ce sunt pictate pe peretele pronaosului, precum şi un număr mai mare de scene biblice. De o mare valoare sunt şi catapeteasma din lemn de tei realizată în sec. al XVIII-lea şi scaunul episcopal.

 

Zidul de incintă este prevăzut în cele patru colţur cu turnuri, două în formă hexagonală cu două nivele, prevăzute pe partea vestică cu guri de două rânduri de guri de tragere, şi încă două turnuri, unul cu bază pătrată pe colţul de nord-vest şi celălalt cu bază rotundă pe colţul de sud-vest. Zidul de incintă era prevăzut şi cu drum de strajă, ale cărui urme se pot vedea şi astăzi. 

 

Turnul clopotniţă se află pe partea vestică a zidului fortificat, iar pe sub el se face intrarea în curtea mănăstirii. Această poartă a fost gândită din punct de vedere strategic, în sensul că înălţimea sa este mai mică decât la alte structuri fortificate, obligând pe oricine trecea să se aplece, fapt ce făcea ca accesarea ei să nu poată fi făcută în grup. Poarta era făcută din lemn masiv întărită cu metal.

 

Accesul în turnul clopotniţă se face ape o scară de lemn în spirală. În partea opusă turnului clopotniţă, pe axa bisericii, se afla un alt turn mai mic, sub care se afla a doua intrare în incinta mănăstirii. Tot de aici se mergea spre cimitirul mănăstirii.

 

Pe partea dreaptă a ansamblului fortificat, accesând poarta de vest, se află stăreţia şi casa domnească. Copurile de chilii nu s-au păstrat, astăzi putându-se observa doar fundaţiile.