Manastirea Cebza

Mănăstirea Cebza se află în satul omonim, în mijlocul cimitirul parohial, la 31 km sud-vest de Timişoara, judeţul Timiş, sat pentru prima dată atestat documentar în anul 1337. 

 

Nu se cunosc foarte multe informaţii despre data exactă a ridicării bisericii şi nici despre călugării care au vieţuit aici. Mănăstirea Cebza apare pentru prima dată menţionată documentar în sec. al XVII-lea, dar se crede că ar fi o relicvă a unei mănăstiri mai vechi, ce ar data din sec. al XV-lea. 

 

Există menţionată într-un Antologhion, ca fiind zidită în anul 1758, cu turn din lemn şi reparată în anii 1780 şi 1815. De asemenea, conform unei alte însemnări, în anul 1882, acoperişul bisericii ar fi fost acoperit cu şindrilă. 

Biserica poartă hramul „Înălţarea Sfintei Cruci” şi fost inclusă în Lista Monumentelor istorice din judeţul Timiş. Este construită din lemn de stejar prins prin tehnica de încheiere în căţei. Are pereţii, atât cei interiori cât şi cei exteriori, lipiţi cu pâmânt şi văruiţi in alb. Pardoseala este din cărămidă arsă.

 

Ca şi dimensiuni, biserica prezintă o oarecare disproporţionalitate, are un plan dreptunghiular, cu o lungime de 16 m, lăţime de 6 m şi o înălţime de 2,40 m, cu fundaţie din cărămidă. Localnicii explică acest fapt printr-o legendă care a fost transmisă pe cale orală, din generaţie în generaţie, şi anume că în pustnicul care a ridicat biserica a dorit să cuprindă în altar un izvor despre care credea că are puteri tămăduitoare. Iniţial acesta a ridicat o chilie în apropierea izvorului, şi, ulterior, datorită creşterii numărului de călugări, s-a ridicat şi biserica. Se spune că demult, la acest izvor oameni din diferite colţuri ale ţării veneau în pelerinaj pentru a se vindeca. Şi astăzi, apele izvorului sunt considerate miraculoase.

Deasupra pronaosului se înalţă turnul bisericii, de doar 2, 50 m înălţime, acoperit şi el cu şindrilă. O clopotniţă mică se află în apropierea bisericii, susţinută de doi stâlpi şi acoperită la rândul ei cu şindrilă. În partea de vest, biserica are un pridvor scurt, susţinut pe stâlpi din stejar sculptate. Biserica este tăvănită. Pereţii interiori, ca şi iconostasul, care este realizat din bârne de stejar cioplit şi lipit cu lut, nu sunt pictaţi, ci îmbrăcaţi cu icoane.

Un element arhitectonic care face acest lăcaş de cult unic în Banat este existenţa la treimea răsăriteană a navei a unei bolte cu secţiune eliptică, care acoperă şi jumătate din altar. 

 

În decursul timpului, ai exact în anii 1850, 1882 şi 1963, s-au efectuat lucrări de reparaţii şi consolidare a bisericii. O modificare adusă aspectului exterior al bisericii a fost adăugarea a câte trei perechi de contraforturi din cărămidă dispuse oblic pe pereţii exteriori de nord şi de sud, pentru a creşte rezistenţa edificiului.

În anul 1996, mănăstirea a fost redeschisă, însă ca lăcaş pentru călugăriţe.