Castelul Sturdza de la Miclăuşeni

De ce sa vezi acest obiectiv?

Pentru că este o frumoasă clădire ridicată în stil neogotic, cu o vechime de peste 150 de ani! 

• Este în Miclăuşeni, Județ Iaşi
• Construit între anii 1880-1904
• Deschis turiștilor cu taxă de vizitare.

La 65 km de Iaşi, se află satul Miclăuşeni, care adăposteşte o frumoasă bijuterie arhitectonică, şi anume Castelul Sturdza, care în prezent se află în proprietatea Mitropoliei şi Bucovinei…

• Ctitor/Autor: Gheorghe Sturza şi soţia sa Maria
• Cod monument Istoric: IS-II-m-B-04199.02
• Trasee amenajate: nu
• Condiții de vizitare: conform programului de vizitare

Castelul Sturdza a fost ridicat între anii 1880-1904, pe locul unui vechi conac boieresc ce data din sec. al XVIII-lea, de către Gheorghe Sturza şi soţia sa, Maria. Este realizat în stil neogotic împletit cu elemente de baroc. Un aspect inedit al construcţiei este păstrarea unei părţi din construcţia veche, care se află în aripa de est a castelului. Elementele gotice sunt de neconfundat şi se regăsesc în decoraţiunile exterioare şi interioare: turnuleţele gotice, turnul de intrare cu pod peste şanţul cu apă, sala de manej, dictoanele în latină scrise pe pereţi etc.

În anul 2010, Castelul Sturdza a fost inclus pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi. Face parte din ansamblul Mănăstirea Miclăuşeni care mai cuprinde încă două monumente:

• Biserica „Sf. Voievozi”, „Buna Vestire”, care datează din anul 1787 (cod LMI IS-II-m-B-04199.01
• Parcul, care datează din secolul al XIX-lea (cod LMI IS-II-m-B-04199.03)

Diverse decoraţiuni în altorelief împodobesc pereţii exteriori ai palatului, nelipsind şi elementele inspirate din blazonul familiei Sturdza, precum leul cu o sabie şi o ramură de măslin sau elemente simbolice, ce poartă amprenta arhitectului Iulius Reinecke, ajutat de către Maria Sturdza. Aceasta a fost şi pictoriţă, şi a ilustrat multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, care a fost un prieten apropiat şi vecin al familiei Sturdza. Decoraţiunile au fost realizate în anul 1898 în stilul Art Nouveau.
Istoria castelului începe în jurul anului 1410, când vornicul Miclăuş (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc al domnitorului Alexandru cel Bun (1400-1432) a primit de la acesta o moşie în apropiere de Lunca Siretului. După moartea vornicului, moşia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăuşeni.
În data de 25 aprilie, moşia va intra în posesia vistiernicului Simion Stroici (1550-1623), fiindu-i vândută de urmaşii vornicului Miclăuş.
La începutul sec. al XVII-lea, noul proprietar al moşiei va ridica un conac. Printr-un testament din data de 5 iunie 1622, acesta a lăsat moşia moştenire lui Lupu Prăjescu, nepoatei sale Safta şi fiului său Gligorie. În anul 1697, neavând urmaşi, urmaşii lui Lupu Prăjescu au lăsat moşia moştenire fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care erau înrudiţi. În data de 19 aprilie 1699, în urma împărţirii averilor între fraţii Sturdza, moşia Miclăuşeni va ajunge la Ioan Sturdza. Locuitorii satului Miclăuşeni locuiau pe bordeie sărăcăcioase ridicate pe moşia boierului Ioan Sturdza şi pe gârla din apropierea parcului boieresc.
În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a refăcut conacul boieresc care ajunsese în ruine, dar i-a modificat structura, construindu-l cu demisol şi parter, în formă de cruce.  
Conacul avea un total de 20 de camere, câte 10 pe fiecare etaj. Conacul avea şi grajduri, care adăposteau cai de rasă, antrenaţi pentru întrecerile de pe domeniu. Fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie a construit în apropierea castelului, în perioada 1821-1823, o biserică de curte, în stil baroc, care în anul 2004 a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi. Tot acesta a construit şi grajduri pentru cai. Şi Alecu Sturdza Miclăuşanu, fiul lui Dimitrie, s-a preocupat de amenajarea moşiei, prin realizarea unui parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi multe alei cu flori, care se întindea pe o suprafaţă de 42 de hectare. S-a ocupat şi de achiziţionarea unor cărţi şi manuscrise rare. A murit de holeră în anul 1848, dar în jurul morţii acestuia sunt ţesute o serie de suspiciuni, cum că ar fi fost otrăvit din ordinul domnitorului Mihail Sturdza (1834-1849), văr cu acesta. A fost înmormântat în biserica de pe moşie. După moartea sa, moşia i-a revenit în anul 1863 fiului acestuia, George A. Sturdza. În anul 1869, acesta se căsătoreşte cu fiica scriitorului Ion Ghica, Maria, şi se mută pe moşie.  
Între anii 1880-1904, George Sturdza a ridicat pe locul vechiului conac actualul palat, pentru care a vândut câteva păduri şi a împrumutat 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând drept gaj moşia Miclăuşeni. Planurile construcţiei palatului au fost realizate de arhitecţii Iulius Reinecke şi I. Grigsberg. Palatul aminteşte de Palatul Culturii din Iaşi şi Palatul Domnesc din Ruginoasa.
La un moment dat, palatul adăpostea o impresionantă colecţie de cărţi, 60.000 de exemplare, printre care se găseasu multe ediţii princeps sau cărţi rare, precum şi costume medievale, arme, bijuterii, tablouri, piese arheologice, numismatice şi epigrafice valoroase.   

George Sturdza şi Maria Ghica au avut un singur copil, o fată pe nume Ecaterina, care în anul 1897 s-a căsătorit cu Şerban Cantacuzino. Cei doi nu au avut copii, soţul ei murind în anul 1918. Ecaterina Cantacuzino l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, care, însă, a emigrat în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial.
În timpul primului război mondial, castelul Sturdza a adăpostit un spital militar, Maria Ghica şi Ecaterina Cantacuzino îngrijind răniţii adăpostiţi aici. Şi George Enescu a vizitat castelul, cântând la vioară răniţilor. În anul 1921, în urma Legii agrare, ţăranii de pe moşia Miclăuşeni, au primit aproximativ 1700 de hectare de pământ. În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a trebuit să fie părăsit. Ecaterina Cantacuzino nu a putut lăsa în urmă odoarele valoroase din biserica ridicată în apropierea castelului în anul 1823, pe care le-a salvat de la distrugere. De asemenea, a salvat şi o parte din volumele de mare valoare ale bibliotecii şi a predate două inventare Episcopiei Romanului. În iarna anului 1944, în castel au fost ţinuţi prizonieri nemţi. Castelul de a scăpat de mâna distrugătoare a omului, multe din cărţile valoroase ale bibliotecii fiind folosite de soldaţii ruşi pentru a întreţine focul în sobe, iar altele fiind vândute unor magazine din Târgu Frumos, ca hârtie de împachetat mărfuri. De asemenea, piese de mobilier şi cea mai mare parte din colecţiile familiei Sturdza au dispărut.
O parte din cărţile rămase au fost scoase din castel de Jacob Popper şi Jean Ackerman cu scopul de a le proteja. Astfel că unele dintre volume au fost depuse la sediul ARLUS (Asociația Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică) din Iaşi, altele vândute Bibliotecii Centrale Universitare şi altele scoase din ţară.

Rămasă văduvă şi singură, Ecaterina Cantacuzino se călugăreşte sub numele de maica Macrina şi, în data de 27 aprilie 1947, donează Episcopiei Romanului, castelul Miclăuşeni, parcul, biserica şi toate dependinţele, pentru a fi folosite în vederea amenajării unei mănăstiri de maici.   
În anul 1953, mănăstirea este desfiinţată de comunişti, iar domeniul intră în proprietatea statului. Maicile sunt mutate la Schitul Cozancea din judeţul Botoşani, loc unde îşi va afla sfârşitul vieţii Ecaterina Cantacuzino. Ulterior, în anul 1970, osemintele ei vor fi mutate în cimitirul familiei Sturdza de lângă biserica din Miclăuşeni.
În timpul regimului comunist, castelul a fost folosit şi drept depozit militar de explozibil, patrimoniu al Ministerului Metalurgiei, al Sfântului Popular Regional Iaşi şi al Universităţii „A. I. Cuza” din Iaşi. De asemenea, în mansarda castelului, autorităţile comuniste organizau petreceri.
În anul 1960, Castelul de la Miclăuşeni, a adăpostit sediul Centrului de Plasament pentru copii cu handicap psihic sever. Totodată aici a funcţionat şi o şcoală specială. Data de 23 decembrie 1968 este o dată nefericită în istoria castelului, deoarece în acea zi un incendiu izbucnit la mansardă a distrus ultimele mobile orginale ale castelului depozitate acolo. În anul 1985, un nou incendiu distruge de data aceasta mansarda şi acoperişul castelului care continuă să ajungă într-o stare din ce în ce mai avansată de degradare. În data de 13 octombrie 2001, centrul de plasament se va muta de aici în satul Cozmeşti din comuna Stolniceni-Prăjescu, castelul fiind retrocedat Mitropoliei Moldivei şi Bucovinei. 

Piesele de mobilier din lemn, în special uși, ferestre, lambriuri, scări interioare din lemn şi parchetul original au fost restaurate și conservate în anii 2003-2005.