Mănăstirea Lainici

Este în Bumbeşti Jiu, Județul Gorj
Construită iniţial în sec XIV; noua biserică a fost ridicată în 1990
Poartă Hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului
Deschis turiștilor fără taxă de vizitare.

Mănăstirea Lainici, situată într-un cadru natural spectaculos, este inedită prin cele două biserici suprapuse, dedicate celor două perioade diferite din istoria Bisericii şi poartă întâmplările a şapte secole de existenţă…

Cod monument Istoric:
Trasee amenajate: da
Condiții de vizitare: îmbrăcăminte adecvată vizitării unui lăcaş de cult. La mănăstire se oferă văluri.
Sărbătoare anuală: Sărbătorirea Hramului şi a tuturor sărbătorilor importante

Mănăstirea Lainici se află în mijlocul Defileului Jiului, între şosea şi apele râului. Mănăstirea poartă hramul Intrarea în Biserică a Maicii Domnului şi aparţine de Arhiepiscopia Craiovei, Mitropolia Olteniei. Mănăstirea era izolată, se ajungea la ea foarte greu, până în 1880, când a început construcţia drumului prin defileu, terminat în interbelic şi asfaltat prin anii ’50.

Multe lucruri nu se cunosc despre Mănăstirea Lainici. Numele mănăstirii nu se ştie clar de unde vine, însă există două ipoteze plauzibile: prima, că vine din greaca veche, unde „laonos” înseamnă „de piatră” şi poate face referire la „trecătoarea din munţii de piatră”; a doua ipoteză spune că termenul derivă din numele unui trib geto-dac, al „Lailor”, din zona Sarmisegetuzei.

Şi începuturile mănăstirii se pierd în timp, nimeni nu ştie când a fost ridicată. Tradiţia începe să povestească din secolul al XIV-lea, când Sfântul Cuviosul Nicodim de la Tismana a fost trimis în Țara Românească pentru a susține ortodoxia și pentru a da un suflu nou bisericii. El s-a așezat într-o peșteră lângă mănăstirea Lainici, care se pare că exista deja, din acelaşi secol.
Documentele oficiale care atestă Mănăstirea datează din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea. Mănăstirea Lainici i-a atras atenţia împărătesei Maria Tereza, care, deşi nu era în Imperiul Austro-Ungar, a ordonat distrugerea lui în marea campanie antiortodoxă de la jumătatea secolului al XVIII-lea.

În 1780, Schimnicul Atanasie vine de la Tismana la Lainici și donează mănăstirii o moșie, apoi adună de pe văile munților o obște de 30 de călugări. După moartea sa, câţiva boieri refac schitul, din piatră, cu ziduri groase de până la un metru, în anii 1810. În 1817, aici vine să se ascundă de turci pandurul Tudor Vladimirescu, împotriva cărora a luptat în războiul ruso-turc dintre anii 1806 și 1812. Căutându-l, turcii au devastat așezământul și, negăsindu-l pe Vladimirescu, l-au decapitat pe călugărul Maxim, risipind obștea.

Mănăstirea de astăzi a fost refăcută din vechiul aşezământ, în perioada 1817 – 1847, de boierii din regiune. Acest fapt a fost descoperit în urma cercetărilor istorice riguroase, deoarece pisania indică anul 1817. Fundaţia bisericii e mai veche, etapele de constucţie, în număr de trei, diferă ca datare. S-a descoperit că iniţial exista numai altarul şi naosul, apoi s-a adăugat pronaosul şi mai târziu pridvorul. Pridvorul a fost folosit ca necropolă pentru ctitori. În 1860, s-au realizat deosebitele frescele interioare şi un iconostas compus din icoane în stil bizantin. Se mai păstrează şi astăzi.

În Primul Război Mondial, mănăstirea a fost devastată şi profanată de trupele germane, care au intrat cu caii în biserică. Au furat tot ce era de preţ, inclusiv clopotele. Şi azi se mai păstrează scrijelite pe pereții din altar numele unor soldați și ofițeri care au dormit acolo și au profanat biserica. Arhiva mănăstirii, care era de 16 metri liniari, a fost arsă, precum dovedesc documentele vremii. Cimitirul a fost şi el devastat, mormintele rămânând neidentificate până azi.

În 1929, un grup de şase călugări a fost trimis de la Mănăstirea Frăsinei, avându-l stareț pe Cuviosul Visarion Toia. El a refăcut lăcaşul şi a construit apoi clădirile necesare. A introdus viață de obște cu un regim ascetic sever, întocmai ca la Mănăstirea Frăsinei. Biserica începe să fie din ce în ce mai căutată de oameni, datorită seriozității, disciplinei duhovnicești și slujbelor care se săvârșeau aici.

La venirea regimului comunist, a început construcţia căii ferate Bumbești-Jiu – Livezeni și modernizarea drumului, în 1947. Muncitorii au ocupat abuziv mănăstirea timp de zece ani, când au plecat cu greu. În 1961, biserica este desfiinţată, dândui-se titlul de „casă de oaspeți”. Pe uşi s-a pus un lacăt ce a stat acolo până în anii ’70. În 1975, starețul P.C. Arhim Caliopie Georgescu, a făcut câteva îmbunătățiri în viața mănăstirii, iar după 1983, când novicii începuseră să se adune, a introdus din nou rânduielile ascetice monahicești.

După Revoluţie, în 1990, Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Nestor al Olteniei a pus piatra de temelie pentru bisecia mare, catedrala. Catedrala este inedită prin planul său arhitectonic, cuprinzând două biserici suprapuse, lucru impus de planul înclinat al terenului, dar şi prin tematica iconografică: biserica de la demisol este destinată Bisericii din Catacombe, pictându-se viața creștinilor de la anul 1 până la anul 313, iar în biserica de la nivelul superior sunt marcate cele mai importante momente din istoria bisericii creștine, cu cei mai reprezentativi Sfinți din toată lumea și din toate timpurile, ca o cronologie și universalitate creștină.

În aceeaşi perioadă s-a construit un nou corp de cilii, o trapeză pentru hramuri si sărbători mari şi gardul de piatră spectaculos, care înconjoară mănăstirea. S-a ridicat şi un zid împotriva inundațiilor pe o lungime de un kilometru.

Pe 23 iulie 2006, la Lainici s-a adus, de la Muntele Athos, o copie a Icoanei făcătoare de minuni „Grabnic Ascultătoarea”, icoană executată special pentru mănăstirea Lainici. Este a cincea copie care s-a făcut în ultimii 100 de ani în toată lumea.

Pe 10 aprilie 2009, după 109 ani, au fost găsite moaștele sfântului Cuvios Irodion Ionescu, cel care a fost stareţul mănăstirii ( între 1854 -1900), duhovnicul sfântului Calinic „Luceafărul de la Lainici”, cum a fost supranumit. Sfântul Cuvios Irodion Ionescu este ultima verigă a lanţului neoisihasmului românesc din secolul al XIX-lea. S-a stins din viaţă pe data de 3 mai 1900, iar după 7 ani s-a dezgropat şi s-au găsit moaştele, după care s-au pus înapoi în mormânt. De atunci nu s-a mai ştiut nimic.