Biserica Amzei

Biserica Amzei, cunoscută şi ca Biserica Diasporei Române, denumire primită ca urmare a locaţiei sale în apropiere de Direcţia Generală de paşapoarte, se află pe strada omonimă din Bucureşti. 

 

Acest lăcaş de cult este considerat unul din cele mai reprezentative clădiri în stil ecleziastic din Bucureşti şi îşi are începutul în anul 1807, când colonelul Nicolae Dărăscu lasă moştenire nepotului său, Amza Năiescu, întreaga sa avere cu condiţia ca acesta să ridice o biserică cu hramul „Sfântul Nicolae” pe proprietatea din centrul Bucureştiului. Acesta şi-a ţinut promisiunea şi a ridicat biserica, lucrări ce au durat trei ani de zile.  Biserica era de dimensiuni mici şi avea o singură turlă ridicată deasupra naosului. După moartea vistiernicului Amza Năiescu, în anul 1832, s-a aflat din testamentul său, că suma lăsată de bunicul său nu a fost suficientă pentru ridicarea bisericii, acesta contribuind şi cu economiile sale şi zestrea soţiei sale, Dobriţa, născută Dărăscu. Ca urmare, biserica a primit numele sub care este cunoscută şi în prezent, „Biserica Amzei”. 

 

 

Înainte de anul 1832, în jurul bisericii au existat 15 chilii, unde a funcţionat la un moment dat şi o şcoală cu două clase pentru începători.  

 

În anul 1846, biserica este distrusă într-un incendiu, fiind reconstruită complet. În anul 1875, i se adaugă încă două turle din lemn şi tablă. De asemenea, se mai construieşte o fântână din piatră, în stil neoclasic, care se afla în partea de sud-vest a bisericii. De la veche biserică s-a păstrat doar pomelnicul, care se află în curtea bisericii, pe latura de nord. 

 

În anul 1898, la iniţiativa preotului paroh iconom stavrofor Ilie Teodorescu, se ia hotărârea ca biserica să fie demolată, iar în locul ei să fie ridicată una nouă, ale cărei lucrări au fost finalizate în anul 1901, după cum spune şi pisania: 

„In numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfant o Treime Sfanta inchinata si nedespartita. Aceasta Sfanta Biserica cu hramul Buna Vestire si Sf. Erarh Nicolae, zidita in anul 1810 din fondul lasat de vrednicii de amintire frati Nicolae si Dimitrie Darascu ctitorii ei, restaurata in anul 1846 in urma incendiului de care a fost cuprinsa si apoi din nou reparata in anul 1875 de epitropie din fondul ei. Recladitu-s-a din temelie acum din nou in timpul (lipsa: regelui Carol I si Elisabeta doamna), a arhipastoriei I.P.S. Mitropolit primat Iosif Gheorghian, din initiativa si prin staruinta epitropiei compusa din iconomul stavrofor Ilie Teodorescu, paroh, si din domnii Grigore Galasescu si Petre Barbulescu, dupa planurile intocmite de dl. arhitect Al. Savulescu. Lucrarea a inceput in iulie 1898 si s-a terminat in 21 octombrie 1901 cand i s-a mai dat si hramul Sf. Imparati, pe langa cele doua de mai sus. Constructor a fost dl. D. Dobrescu si pictor dl. Prof. Marcheti umberto”. 

 

Noua biserică a fost ridicată după planurile arhitecţilor Alexandru Săvulescu şi Dumitru Dobrescu, iar lucrările de pictură i-au revenit pictorului şi profesorului italian Marcheti Umberto. În ceea ce priveşte amvonul, stranele din stejar şi iconostasului, acestea au fost realizate de sculptorul Gheorghe Babic. 

 

La cele două hramuri ale bisericii, s-a adăugat şi hramul „Sfinţii Împăraţi”. Biserica are un plan triconc, cu pronaosul uşor mai larg. Are trei turle, ca şi cea anterioară, una mai mare deasupra naosului, şi alte două mai mici pe cele două ante ale pronaosului. 

 

 

Biserica este ridicată în stil ecleziastic, cu elemente caracteristice arhitecturii neoromâneşti, care impresionează prin bogăţia ornamentelor din piatră şi zinc. Este sprijinită pe un soclu din piatră înalt de doi metri. În anul 2005, biserica este înscrisă pe lista monumentelor istorice din Bucureşti. 

 

În prezent, biblioteca Sfântului Sinod din Bucureşti adăposteşte 73 de cărţi liturghice româneşti, slavone, slavo-române şi greceşti de mare valoare care au fost donate în anul 1859 de către Biserica Amzei. 

 

Biserica are trei căi de acces, câte una pe laturile de vest, nord şi sud. Intrarea principală se află pe latura de vest şi este impozantă, cu partea superioară care se termină în arc trilobat şi cu trei uşi mari din stejar sculpat. Celelalte două intrări se realizează prin porticuri, cu arce frontale. Acestea sunt acoperite de câte un fronton ascuţit, sprijinit pe câte două coloane cu capiteluri compozite.   

 

În interior, biserica are pardoseală din mozaic policrom. De asemenea, se pot observa şi influenţe ale stilului Renaşterii în arcadele şi stâlpii interiori, precum şi în înălţimea bolţilor şi a cupolei centrale.