Manastirea Nucet

Mănăstirea Nucet este un lăcaş de cult a cărui istorie începe în urmă cu peste 500 de ani. Se află în comuna omonimă, în partea de sud-vest a judeţului Dâmboviţa.

 

În jurul datei înfiinţării mănăstirii circulă două variante. Potrivit uneia, biserica ar fi fost ridicată de jupânul Gherghina Părcalabul din Poienari şi soţia sa, Neaga, în anul 1500.  Jupânul Gherghina a fost unchiul voievodului Radu cel Mare. Potrivit celei de-a doua variante, biserica ar fi fost construită cu mai mult timp înainte, între anii 1375-1500, pe timpul Basarabilor, de către Sfântul Nicodim de la Tismana sau de către unii din ucenicii săi. Motivul care ar fi stat la baza ridicării bisericii de lemn ar fi fost găsirea unei icoane a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. 

Numele mănăstirii provine de la pădurea de nuci din apropiere. Această denumire a mai fost purtată şi de mănăstirile Cozia şi Stânişoara din judeţul Vâlcea pentru un interval de timp. În anul 1640, mănăstirea Nucet devenea metoc al mănăstirii Dusca din Rumelia. De-a lungul timpului biserica mănăstirii Nucet a suferit o serie de modificări şi restaurări, fiind afectată şi de două cutremure mari. 

 

În anul 1712, biserica este zugrăvită din nou şi i se refac tâmpla şi pardoseala, sub supravegherea lui Ianache Văcărescu, cumnat şi vistier al domnitorului Constantin Brâncoveanu. La sfârşitul sec. al XVII-lea, Constantin Brâncoveanu decide ca Schitul Panaghia să devină metoc pentru mănăstirea Nucet. 

 

 

În urma cutremurului din anul 1738, biserica suferă mari daune, însă este renovată de către membrii familiei Văcărescu. Spre mijlocul sec. al XVIII-lea, partea superioară a bisericii este restaurată, din cheltuiala lui Barbu Văcărescu, ultimul mare ban al Craiovei. 

 

Perioada 1840-1849 reprezintă pentru mănăstire un punct de cotitură când se ridică o nouă biserică, pe locul unde se afla vechea biserică de lemn, într-un stil specific vremii respective. Noua biserică prezintă similitudini cu biserica din Băleni Romani, care, de asemenea, fusese ridicată în aceeaşi perioadă, 1840.

 

În anul 1863, după aplicarea legii secularizării, călugării greci care trăiau în mănăstire au plecat, în locul lor venind călugări români, care au vieţuit în mănăstire până în anul 1930. Mănăstirea ajunge în paragină, iar în urma cutremurului din anul 1940, este grav avariată, însă lăcaşul de cult devine biserică de mir şi continuă să fie folosită de enoriaşii comunei. 

 

În data de 15 martie 1994, Arhiepiscopia Târgoviştei decide reînfiinţarea mănăstirii Nucet, însă ca mănăstire de maici, purtând tot hramul „Sfântul Gheorghe”. Mănăstirea se renovează, se ridică un paraclis cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, o aripă pentru chilii şi un foişor. 

 

Începând cu anul 2004, complexul monahal Nucet deţine un muzeu care prezintă prin imagini, documente şi obiecte bisericeşti, istoria mănăstirii.