Prima scoala romaneasca din Sf Gheorghe

Prima şcoală românească din Sf. Gheorghe a fost pentru prima dată atestată documentar în anul 1799.  De-a lungul timpului, edificiul a trecut prin mai multe etape de modificări şi transformări. Clădirea este una tipică caselor din zona Covasnei, cu pereţi realizaţi din bârne, iar acoperişul acoperit cu şindrilă. Avea două încăperi mari şi una mică. Casa avea şi pivniţă, amplasată la capătul estic, ai cărei pereţi erau din piatră, iar tavanul din bârne.  Comunicarea între încăperi se făcea prin golurile uşilor. Aşa arăta clădirea primei şcoli româneşti din Sf. Gheorghe în perioada 1799-1870. 

 

Prima şcoală confesională ortodoxă românească a fost înfiinţată de biserica românească din localitate, de unde şi faptul că majoritatea dascălilor erau preoţi. Cursurile şcolii s-au ţinut pentru o perioadă de timp într-o locuinţă ce a aparţinut grănicerului Dants Ion, perioadă ce a corespuns celei în care se ridica clădirea destinată şcolii confesionale ortodoxe din Sf. Gheorghe.  

 

Această clădire a fost identificată ulterior ca fiind prima şcoală confesională ortodoxă pe baza unor izvoare din fondul arhivistic Trei Scaune de la Direcţia judeţeană a Arhivelor Naţionale Covasna, precum şi a unor documente păstrate în arhivele bisericilor din localitate. 

 

Următoarea perioadă de transformare din punct de vedere arhitectural a avut loc între anii 1870-1900, când i se adaugă clădirii o nouă încăpere pe latura de vest, cu două ferestre spre stradă. Această cameră era destinată preotului care era şi învăţător al şcolii în acelaşi timp. 

 

Până la închiderea şcolii în anul 1873, aici veneau să înveţe nu numai copii ortodocşi, ci şi de copii reformaţi şi romano-catolici. 

 

Între anii 1900-1940 clădirea suportă modificări la nivelul pereţilor, prin introducerea unr coşuri din zidărie. De asemenea, acoperişul este înlocuit cu unul de ţiglă. În această perioadă, clădirea nemaifiind folosită ca şcoală, ci ca spaţiu pentru birouri şi locuinţe de către Primăria localităţii. Uşor, uşor, clădirea îşi schimbă aspectul exterior.

 

 

Următoarea etapă de tranformare s-a derulat între anii 1944-2006, când au fost introduse utilităţi, fiind necesare celor care locuiau aici. De asemenea, camerele au fost separate, fiecare având acces separat. Şi ferestrele au suportat modificări, fiind reamplasate şi alterată forma lor. Întrucât fiecare încăpere avea acces separat, s-a apelat la adăugarea unei extensii similare unui pridvor pentru a acoperi accesul dinspre nord.

 

Între anii 1960-1966, clădirea a fost folosită ca Şcoală pentru rromi. Începând din 1966, a devenit spaţiu închiriat de locuinţă pentru două familii. 

 

Între anii 2006-2011 clădirea trece printr-un proces de restaurare şi este transformată în muzeu, ca urmare a trecerii sub administraţia Muzeului Naţional al Carpaţilor Răsăriteni. Restaurarea a presupus modificarea fiecărei încăperi în parte conform planului iniţial al clădirii, pentru a-şi recăpăta aspectul original. Aşadar, patrimoniul muzeului, constituit din piese şi documente ce atestă învăţământul confesional românesc ortodox din zonă, este expus în cele patru încăperi ale sale, după cum urmează: vestibul, sală de clasă, biblioteca şi locuinţa învăţătorului. 

 

Vestibulul este folosit ca spaţiu de primire a vizitatorilor. Sala de clasă este amenajată cu piese originale, precum şi cu reproduceri, cum a fost cazul băncilor şcolare. Printre obiectele expuse se numără, tăbliţe de ceară, tăbliţe negre pe care se scria cu cretă, călimare, stilouri, peniţe, socotitori, penare de lemn şi multe alte exponate.

 

În sala destinată bibliotecii se organizează expoziţii temporare în cadrul cărora sunt expuse cărţi religioase, reviste, ziare, documente de arhivă, anuare manuale etc care zugrăvesc evoluţia învăţământului confesional românesc din judeţul Treiscaune.

Ultima încăpere este locuinţa învăţătorului decorată cu mobilă de epocă, ţesături specifice zonei, obiecte de uz casnic, obiecte personale ale învăţătorului etc. 

 

 

Sursa foto: mncr.ro