Muzeul Visarion Puiu

De ce să vezi acest obiectiv?

Pentru că este un muzeu destinat unui nedreptăţit mitropolit de către regimul comunist.

• Este în Vânători, Județ Neamţ
• Construit în 1937
• Inaugurat în 1998
• Deschis turiștilor cu taxă de vizitare.

Muzeul Visarion Puiu reprezintă o mică expoziţie în amintirea mitropolitului care s-a implicat în nenumărate activităţi de binefacere pe unde a trecut…

• Constructor: mitropolitul Visarion Puiu
• Condiții de vizitare: în timpul programului

Muzeul Visarion Puiu, alături de Casa Memorială Mihail Sadoveanu, se găseşte în clădirea construită în 1937, în timpul şi la iniţiativa Mitropolitului Visarion Puiu al Bucovinei (1899 – 1964) cu destinaţia de palat arhieresc. Casa a fost ridicată în imediata apropiere a Schitului Voievodina. Mitropolitul a locuit aici doar câţiva ani, până la plecarea sa în exil din 1944. Atunci, casa a rămas în administrarea Mănăstirii Neamţ, devenind ulterior casă de oaspeţi a Mănăstirii Neamţ.
În 1948, aici a venit Mihail Sadoveanu. Casa i-a fost dăruită, fiind confiscată de la autorităţile comuniste de la mitropolit. Sadoveanu a transformat-o în reşedinţa sa de vară şi venea aici cu familia şi prietenii. A locuit în această casă până în vara anului 1961. Casa a intrat sub administraţia Muzeului Literaturii Române. În 1977, clădirea a fost  retrocedată Mitropoliei, fiind în acest moment fiind administrată de către monahi. Ei au amenajat aici, pe lângă Casa Memorială Mihail Sadoveanu, un mic muzeu dedicat Mitropolitului Visarion Puiu.

Casei de la Vânători i-au călcat pragul şi marii oameni George Enescu, Dinu Lipatti, Maria Tănase, Richter, Valentin Gheorghiu. Vizitarea micului muzeu se face pe fundalul versurilor eminesciene şi a baladei lui Ciprian Porumbescu, Balada pentru vioară și orchestră.

Visarion Puiu, născut la Paşcani, pe 27 februarie 1879, a fost primul dintre cei trei copii ai lui Ioan şi Elena Puiu. Face Seminarul, iar în 1899, se înscrie la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Aici întâlneşte marile personalităţi ale vremii, asistând la conferinţele lui Titu Maiorescu, Rădulescu Motru, Coco Dumitrescu-Iaşi şi mulţi alţii. Din 1902, acceptând propunerea lui Petre Gârboviceanu, directorul Casei Bisericii, lucrează ca funcţionar la Ministerul Cultelor. Aici, îl cunoaşte pe ministrul instrucţiunilor publice, Spiru Haret, care îşi avea biroul în acelaşi local.

În 1905, revine la Roman unde se călugăreşte. Doi ani mai târziu pleacă să-şi termine studiile la Academia duhovnicească de la Kiev, ca bursier. Se întoarce în 1908, când este trimis la Galaţi să slujească ca diacon la Catedrala Episcopală a Dunării de Jos. După nouă luni este hirotonit ieromonah, pe la propunerea episcopului Pimen Georgescu. Până în 1909 primeşte responsabilitatea de vicar al acestei Episcopii şi funcţia de director al Seminarului Sf.Andrei din Galaţi. Aici rămâne până în 1918. El se ocupă să refacă localul şcolii, afectat de staţionarea trupelor ruseşti. Apoi, organizează programa şcolară, în calitate de inspector al mănăstirilor din Basarabia. Concomitent a condus Societatea Istorico-Arheologică din Chişinău, precum şi Societatea Culturală a Clerului şi cea de binefacere a oraşului.

La 17 martie 1921, Visarion a fost ales episcop al Argeşului, fiind hirotonit arhiereu la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Această funcţie o va avea până în 1923, când este numit Mitropolit de Bucovina, cu reşedinţa la Cernăuţi.
Ajunge la Bălţi, unde are o intensă activitate: ctitoreşte catedrala Episcopală „Constantin şi Elena”, ridică un măreţ palat episcopal, organizează şcoli teologice, tipografii, Casa de Ajutor a clerului, Ateliere bisericeşti pe lângă mănăstiri. Mai mult, restaurează 397 biserici şi 40 de case parohiale, o fabrică de lumânări, un Sanatoriu şi multe altele. Se implică şi în viaţa obştei, cu scopul îmbunătăţirii vieţii locuitorilor oraşului: alimentarea cu apă şi curent electric, dezvoltarea transportului feroviar, canalizarea, construirea unui aerodrom, un abator, o baie publică, o maternitate, etc.

Din Cernăuţi, la 14 septembrie 1939, Visarion îi trimite lui Stalin o scrisoare în care îi spune că Biserica este o instituţie fără frontiere, iar sentimentul religios nu poate fi distrus de persecuţii. După acest lucru, el a fost pensionat forţat şi înlăturat din scaun la 1 iunie 1940. Apoi, el se retrage la Mănăstirea Neamţ, la casa sa de odihnă de lângă Schitul Vovidenia. Iar în 1942 pleacă, pentru a conduce Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria. La 14 decembrie 1943, Visarion se întoarce aici, misiunea ajungând la final. Dar în 1944 se mută la Bucureşti. În timpul bombardamentelor a plecat la mănăstirea Cernica, de unde în august 1944 va pleca la Zagreb, în Croaţia, ca delegat al Patriarhiei Române la sfinţirea unui episcop ortodox. Decide să nu se mai întoarcă în ţară.

Pleacă la Viena, unde este închis într-un lagăr în Tirol, la Salzburg. Eliberat, pleacă în Italia în 1945, fiind găzduit de Institutul Don Calabria la Mănăstirea Maguzzano. În 1947 pleacă în Elveţia, iar în 1949 se lasă convins de reprezentanţi ai comunităţii române din Paris să se mute în Franţa. Ajunge la Paris şi înfiinţează prima Episcopie Ortodoxă Română din Occident, pe care el însuşi o va conduce.
În tot acest timp, în România se făceau cercetările regimului pentru judecarea celor vinovaţi de dezastrul ţării. În luna mai 1945, la Tribunalul Poporului din Bucureşti, se afla un tabel cu 302 persoane cercetate ca fiind „criminali de război”, listă pe care figura şi Visarion Puiu. La 20 februarie 1946 a avut loc şedinţa publică de judecată, iar a doua zi s-a pronunţat sentinţa-condamnat la moarte. A făcut recurs, însă degeaba, deoarece inclusiv Sfântul Sinod al B.O.R.din 28 februarie 1950 a luat hotărârea de a-l caterisi trădător al „intereselor poporului”.

Abia după 40 de ani de la condamnarea la mitropolitului, Sinodul B.O.R., acelaşi care odinioară la condamnat, a anulat nedreapta hotărâre din 1950, ridicând pedeapsa caterisirii şi reabilitându-l. A fost înmormântat la Mănăstirea Neamţu, acolo unde şi-a dorit, pe 25 septembrie 1990.